Spirala Colorata

# cursa 4 # surprize, surprize cu Autostopul prin Bucureşti

Posted on: May 26, 2013

“Am început un experiment: să circul cu AUTOSTOPUL prin Bucureşti. A izvorât din evidenţa faptului că traficul urbei ne înnebuneşte pe toţi. Încerc să fiu cât mai mobilă, caut căi alternative de transport, având deja experienţă considerabilă  ca şofer, biciclist, călător cu mijloace de transport în comun şi pieton. Pentru nicio categorie nu avem condiţii propice de transport în capitală. Doresc să aflu dacă suntem pregătiţi să folosim ’carpooling-ul’ la fel ca în ţările europene pe care le admirăm cu toţii.  E un demers jurnalistic în sensul în care vreau să-mi testez supoziţiile şi să consemnez soluţiile concetăţenilor mei. Dar devine şi un experiment de psihologie socială, observând reacţiile celor din jur. Nu în ultimul rând, este o etapă dintr-un proiect pur personal de (auto)cercetare. Voi încerca de 10 ori, iar la sfârşit tragem concluziile.”

****************************************************

După nouă ore petrecute la conferinţă într-un hotel cu multe stele, timp în care cică a fost o furtună în Bucureşti (acum sunt sigură că bogaţii vor afla ultimii de sfârşitul lumii) am căutat, din nou, să merg cu autostopul. Nu aveam niciun chef, mai ales că se şi băgau în seamă tot felul de oameni neinteresanţi.

Din nou, m-am bazat pe un trecător să-mi facă poză, de data asta un băiat. Deşi a stat două minute cu aparatul în mână a reuşit să facă doar două poze, una în mişcare şi una în care răspundeam la telefonul insistent.

Oamenii cred că eşti cine vrei tu să creadă că eşti.

Din nou, m-am bazat pe un trecător pentru poză, de data asta un băiat. Deşi a stat două minute cu aparatul în mână, a reuşit să facă doar două fotografii, una în mişcare şi una în care răspundeam la telefonul insistent. Şi fără zoom, evident.

Ziceam de spray paralizant, sms cu numărul maşinii şi alte metode de siguranţă. Am descoperit că am mai primit ceva upgrade la defense: aparatul foto. E o armă de nădejde. Pe bune, dacă vreţi să vă simţiţi în siguranţă, luaţi-vă un aparat foto cu voi. Când cineva devine mai insistent, devii brusc interesat de persoana în cauză. În puţine cuvinte, dar convingătoare, îi explici că faci un experiment (tema e la alegere, adaptezi după situaţie). Apoi, îi pui direct o întrebare de opinie pe subiect şi dai să-i faci o poză. Va fugi sau, în orice caz, va da înapoi, iar tu vei prelua controlul situaţiei. Testez ideea asta: să nu te iei prea în serios. Ci să trăieşti fix în momentul ăla. Cu simţurile ascuţite, fără procese de conştiinţă, fără frică. Ca să poţi fi prezent, concentrat şi, deci, convingător.

Omuleţul îmi tot dădea târcoale şi sfaturi până i-am dat şi eu ultimata: POZĂ. A conculzionat că sunt de la ProTv şi a plecat mulţumit şi fericit. Sau era doar cherchelit?

Am aşteptat mult, vreo 15minute, până când opreşte un tip într-o maşină mică, cu doi copii pe locurile din spate. Super bine-intenţionat, vrea să mă ajute, însă nu are drum prea mult în direcţia mea. Mă lasă să le fac o poză si le dau copiilor curioşi să vadă cum au ieşit. Dacă m-aş fi urcat în maşină, cine credeţi că şi-ar fi asumat riscul mai mare? Cine ar fi fost mai inconştient (aşa cum pun problema muţi dintre cei care au aflat de experimentul meu) eu sau el?

Tătic sau frăţior?

Era tăticul sau frăţiorul copilaşilor?

Am rămas cu parere de rău că nu am mers cu trupa veselă, căci eram sigură că aş fi aflat lucruri foarte faine. Am mai stat încă cinci minute şi mă pregăteam să renunţ. Deja mă gândeam cum să-mi scriu primul eşec pe blog.

Dar iată că ziua nu avea să se sfârşească atât de anost.  Pentru că opreşte o altă maşină. Şi ce maşină 🙂 Range Rover-ul meritase aşteptarea.

Aţi avut o senzaţie de deja-vu? ŞI EU. Însă nu era niciun deja-vu. Oprise acelaşi tip, în aceeaşi maşină, care mă adusese de dimineaţă. Era în drumul lui spre casă. Râsete, uimire, etc., deja povestim mult mai relaxat. Îmi spune că s-a mai gandit de azi dimineaţă şi că, într-adevăr este posibil ca bicicletele să fie soluţia pentru rezolvarea traficului bucureştean.  Dar numai dacă se măresc impozitele pe maşini, amenzile şi taxele de parcare.

În nouă ore – ca-n două luni şi treişpe zile – atitudinea „Nu vreau sa număr morţii pe stradă” s-a transformat în „vrem să preluăm modelul de transport alternativ din Copenhaga”. Pe el probabil că nu am să-l mai văd, încât să verific dacă renunţă la bolid în favoarea bicicletei, dar pe domn’ primar stau cu ochii şi contabilizez promisiunile şi realizările. Despre asta, cu siguranţă vom mai vorbi.

În fine, ajung acasă, ultra-încântată de această zi de vineri norocoasă, încă uimită de coincidenţă şi încep să scriu, cât am totul proaspăt în cap.

Cum intrăm temporal în ziua de sâmbătă am o conversaţie menită să-mi strice tot cheful şi să mă facă să devin suspicioasă faţă de tot ce credeam mai devreme.

Mi-a scris şase rânduri cât şase cai frumoşi. Sau cât şase circumvoluţii. Nu i-am mai răspuns. Nu mi-a mai scris de atunci.

Este prietena tipului cu Range Rover – am aflat asta in cinci secunde cât am dat click pe profilul de facebook, unde are o poză cu ei doi împreună  (oare contestatarul fervent al pozelor puse pe net ştie ca faţa lui e pe zidul public?).

Eu NU mai ştiu ce să cred, nici nu vreau să mă pronunţ. Voi ce credeţi că s-a întâmplat?

Advertisements

1 Response to "# cursa 4 # surprize, surprize cu Autostopul prin Bucureşti"

Presimt că devine chiar foarte plapitant, un adevarat experiment de psihologie urbană. M-ai facut curioasă.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: