Spirala Colorata

Archive for March 2014

Am învăţat să merg pe bicicletă înainte să merg la şcoală, iar pe la 11 ani am abandonat total acest sport de ciudă că nu aveam propria-mi bicicletă, ci trebuia să împart (adică să o împrumut cu rugaminţi fierbinţi) Pegasul roşu al lui frate-miu. Timp de 13 ani am uitat, o dată cu majoritatea populaţiei cred,  de existenţa bicicletei. Rămăsese în mintea mea ca o jucărie din faţa blocului la Braşov, pusă la păstrare la categoria amintiri frumoase din copilăriei.

Totul până când a venit în vizită la mine un cuplu drag de prieteni de la Deva. Eu mi-au propus să închiriem fiecare câte o bicicletă pentru 24 de ore şi să descoperim Bucureştiul pe două roţi. Atunci am aflat de centrele de închirieri I’Velo  şi în acea zi m-am reîndrăgostit iremediabil de mersul pe bicicletă. Nu-mi venea să cred, şi parcă nici acum, că am pierdut anii de liceu şi de studenţie în care o bicicletă mi-ar fi făcut viaţa mult mai frumoasă şi interesantă.

Au trecut patru ani de când programul de bike-sharing a reînvăţat sute de mii de români că bicicleta este un mijloc de agrement excelent şi urmează alţi ani în care vrea să îi convingă pe locuitorii urbani că bicicleta este cel mai potrivit mijloc de transport în oraş.

Sâmbătă, 29 martie, se deschid centrele din Bucureşti (Parc Herăstrău – metrou Aviatorilor şi Arcul de triumf + Parc Tineretului) şi din Constanţa (Gravity Park), urmând ca în weekendul următor să se deschidă şi Braşovul, Iaşiul, Alba Iulia, Sibiul şi Timişoara.

Toate bicicletele sunt noi, iar eu am primit una în teste. O voi folosi pentru a ajuta Green Revolution în demersul ei de promovare a stilului de viaţă Love Velo. Voi merge cu ea în căutare de biciclişti pe care să-i fotografiez şi care să mă ajute să continui o scrisoare care începe aşa:

Dragi autoritati locale si centrale,

M/%%¤ arr#¤% &/fh¤%#w()(/!!!

Până când finalizez noul meu experiment social, vă aştept la turul pe biciclete care marcheză deschiderea centrelor, sâmbătă ora 10.30, la gura de metrou Aviatorilor. Cine nu are bicicletă primeşte una gratuit .

Iar dacă vreţi să câştigaţi un premiu compus din cartea “Poveşti pe două roţi” şi un voucher cu şapte închirieri gratuite în Bucureşti spuneţi-mi într-un comment aici sau pe pagina de facebook de ce NU vă place să mergeţi cu bicicleta. Am trei seturi şi fac tragere la sorţi pentru desemnarea câştigătorilor.

Experimente şi concursuri similare găsiţi pe blogurile lui Radu şi al Cătălinei, dar şi pe pagina de facebook a proiectului.

Ne vedem pe două roţi!

p.s.: Povestea cu reapucatul de mers pe bicicletă este 100% adevărată şi a contribuit şi ea, alături de frumoasele poveşti de la Roaba de cultura, la întâmplarea ca din vara lui 2012 să lucrez la Asociaţia care coordonează aceste proiecte.

După peterecerea nebunească de aniversare a Radio Guerrilla, pe 1 decembrie anul trecut am decis să mă las de fumat. Au trecut 100 de zile de atunci, record personal. Anteriorul număra vreo 90 de zile, pentru că sunt deja la a patra (sau a cincea?) tentativă de renunţare la acest viciu. Cine nu fumează sau cine nu s-a lăsat niciodată poate crede că deja sunt în etapa în care am scăpat, sunt ok, nu mai simt nevoia de ţigări. Nu e chiar aşa. Cred că nici peste 1000 de zile nu o să fiu 100% încrezătoare că am scăpat. După peste 50.000 de ţigări fumate am ajuns, în sfârşit, să recunosc adevărul: fumatul este o dependenţă pe care o să o am toată viaţa.

În prima seară de discuţii lungi fără ţigări, cu Bea, alături de care am fumat muult şi ne-am lăsat binee.
În prima seară de discuţii lungi fără ţigări, cu Bea, alături de care am fumat muult şi ne-am lăsat binee.

Vestea bună în toată povestea asta este că fix acest lucru mă face să cred că de data asta voi reuşi. Adică în loc să mă deprime gândul că nu voi mai putea fuma niciodată o ţigară pentru că voi recidiva, deci hai să mai fumez una acum că mă las mâine, am hotărât să stau focusată pe luptă. De data asta nu mai stau în defensivă, ci prevăd mişcarile duşmanului şi atac când se aşteaptă mai puţin. Cu asta la bază va fac un mix de elemente care au contribuit la starea mea de abstinenţă.

Dar înainte, pe scurt, ce nu a mers dăţile trecute:

/ substitutele, au în comun faptul că sunt scumpe şi funcţionează doar o scurtă perioadă de timp:

– guma cu nicotină îmi dădea senzaţia de înţepături în gât când o mestecam;

– plasturii cu nicotină au funcţionat miraculos, dar după ce nu i-am mai pus, dorinţa a revenit;

– ţigara electronică – era fun să fumez mereu un fel de narghilea, dar după o lună ma ustura gâtul şi nu mai suportam mirosurile alea chimice;

– ţigări din plante diverse – emană un miros ce face fumul de ţigară să pară briza mării;

/ argumentele logice: sănătatea, banii, tonusul, imaginea – deşi le înţelegeam şi le aprobam în totalitate făceam în aşa fel încât să nu mă gândesc prea des la ele. Gândul la o sănătate şubredă, totuşi, nu mi-a dat pace definitiv.

/ cartea, Allen Carr – “În sfârşit nefumător”, am învăţat multe din ea, am citit-o de două ori şi de două ori m-am lăsat. O recomand în ciuda stilului în care e scrisă.

Din ea am înţeles un lucru esenţial. Că am fost prostită (uitaţi-vă la Mad Men şi o să înţelegeţi perfect ce zic) să cred că oamenii care fumează sunt cool, misterioşi, interesanţi, preocupaţi, bla bla… spălare de creier.

Plus că, atunci când m-am prins în mreje o adoram pentru că îmi dădea ceva după care orice adolescent tânjeşte: siguranţa. Cu ea în mână poţi să faci orice, niciodată nu eşti singur. Cel mai banal mod de a sta în preajma cuiva şi a vorbi cu oameni pe care nu îi cunoşti. Cea mai onorabilă ieşire atunci când nu vrei să fii suspectat că eşti neînsoţit şi fără ocupaţie. Nu o să se uite nimeni ciudat la tine dacă ieşi într-o pauză şi fumezi o ţigară pe o bordură. Dar e la fel dacă ieşi să te plimbi singur 5 minute în curtea şcolii? Asta e la început, dar amuzant şi ciudat la ţigări este că acelaşi mecanism funcţioneză şi peste ani, chiar dacă eşti matur şi, teoretic, nu mai ai nevoie de ţigări pentru a te simţi în siguranţă.

Dacă eşti fumător/oare te provoc să faci un excerciţiu zilnic, care durează şapte minute: observă un om care fumează o ţigară, încercând să deconstruieşti procesul în detalii. Când stinge ţigara răpunde-ţi la întrebarea:  de ce a aprins-o? După o săptămână, caută să  priveşti zilnic un om care fumează în comparaţie cu unul care nu fumează. Iar în a treia săptămână începe să urmăreşti nefumători într-o situaţie în care tu fumezi (sau ai fuma). Răspunde-ţi la întrebarea: cine pare nenatural?

Sărbătoresc 100 de zile ca nefumătoare alături de prietenii mei care s-au lăsat între timp şi împreună cu oricine are chef să facă o schimbare. Data viitoare scriu ce mă ajută ca de data asta să nu mai simt că sunt în doliu după prietena mea cea mai bună.

Dacă vă lăsaţi sau vă gândiţi să o faceţi, spuneţi-mi cum e la voi. E ciudat, dar cel mai rapid şi ieftin truc când ai second thoughts e să citeşti ce greu le e altora :))

granny

Am intrat într-un loop neaşteptat cu manelele în ultima săptămână: petrecere de mărțisor la Casa Jurnalistului >> scandal și nebunie la Eden cu Romeo Fantastik >> câștig o invitație la premiera națională Goran Bregovic și Salam – Șampanie, nuntă, înmormântare.  La  ultimul event chiar voiam să ajung. Îmi plac amândoi ca artiști, dar nici unul suficient de tare încât să mă fi dus până acum la un show live. Mixul din capul meu și afișul cu cei doi mi-au dat senzația că voi participa la un spectacol în care  Bregovic și Salam will blow my electronic mind.

Acum când mă uit la afiș îmi dau seama că Salam e tăiat de la jumate

Acum când mă uit la afiș îmi dau seama că Salam e tăiat de la jumate

Totul a început la Sala Palatului. Fascinantă construcție pentru mine, tipă ușor impresionabilă de orice clădire în formă de teatru. Dar oribilă pentru un show la care ar trebui să se danseze. Am mai fost la ăia care cântă ”Start wearing purple, wearing purple, tana-na-na-na / Start wearing purple/ Start it nooow” și am stat la balcon unde aș fi dansat, dar nu aveam loc. Așa că m-am bucurat că acum aveam locuri premium.

Dar degeaba. Am ajuns pe la opt, specatacolul începuse. Salam răsuna live de pe scenă împreuna cu încă un tip la microfon care arăta ca şi cum ar fi şoferul lui. Avea super voce omul, dar cămaşa cu pătrăţele albastre băgată în blugii băgaţi în pantofi, pur si simplu nu erau outfit de scenă. Instrumentiştii băgau live, deşi mi amigo cunoscător în ale muzicii mi-a spus că performau peste negativ. Oamenii stăteau liniștiți pe scaune, ca la un alt concert la care am mai fost la Sala Palatului. Havasi. Superb. Salam căuta să bucure publicul și să facă atmosferă, dar şanse slabe. Pentru că oamenii nu păreau prea încântaţi că e el pe scenă, scenă care nu ajuta deloc, dând senzaţia că asistam la o repetiţie. Read the rest of this entry »

Săptămânile trecute “elita intelectuală” a internetului românesc, “criticii muzicali” neîntrebaţi, dj, cocalari şi mulţi hipsteri (folosesc acest termen din convenţie, eu nu prea ştiu cine sunt ei mai exact) s-au certat ca la uşa cortului pe wall-ul evenimentului Romeo Fantastick live la Club Eden. M-am distrat văzând câtă supărare le poate produce unora o asociere de genul aşa că m-am hotărât să merg şi la faţa locului să văd cum e face-to-face. Lupta dintre „cei mai proşti“ şi „cei mai deştepţi“ este întotdeauna delicioasă aşa că vă las aici unul dintre thread-uri, dacă aveţi timp şi chef să vă distraţi/minunaţi puţin.

n-ai cum sa nu iubesti internetul

Pentru cei care nu ştiu cine sunt actorii principali în poveste, se întâmpla ca cei de la Paradaiz (un grup de oameni printre care şi unii de la Dilema Veche, din ce mi-a şoptit un şoricel bine informat) au lansat o serie de evenimente trance-culturale cu acest concert al lui Fantastick în Eden. Romeo este un rapper pe manele, tată al poeticii pornografice transgresive, după cum zice Adrian Şchiop, o maimuţă fără valoare, după aprecierea lui Mărculescu, sau, mai pe scurt pentru necunoscatori ca mine, un manelist. Eden este unul din puţinele cluburi bucureştene ce redau atmosfera unui club underground din…să zicem… Berlin. Adică e destul de tare.

M-am dus singură. Le-am spus prietenilor mei unde merg, dar nu am insistat să vină nimeni cu mine, fiindcă nu voiam să mă fac vinovată că le-am stricat seara. Da, bineînţeles că şi prietenii mei se strâmbă şi aproape vomită când aud ceva de manele. Read the rest of this entry »