Spirala Colorata

Archive for February 2016

Au trecut două săptămâni jumate de când o aduceam pe lume pe Iris într-o poveste horror cu final fericit .
Ziceam atunci că nașterea a fost grea și dezamăgitoare si din cauza faptului că am avut așteptări foarte mari legate de nașterea naturală, care din păcate nu a putut avea loc. Așteptările nu au fost mai mici legate de alăptare, alimentată fiind în perioada pre-natală de toate informațiile care arată cât de important e laptele matern pentru dezvoltarea copilului. Nu aveam de gând să ratez și cu acest aspect!
Am născut la 7 dimineața, iar de îndată ce am ajuns în salon mi-au adus-o pe micuță si mi-au pus-o la sân. Anesteziată de la brâu în jos nu prea am reușit eu mare bonding cu fetița, deși aveam impresia că suge. Mi-au tot adus-o pe parcursul zilei și tot încercam, cu ajutorul asistentelor și a specialistelor în alăptare, să o atașez corect. Dar beibi a mea nu uda nici un scutec, deci nu sugea. Mi-au spus ca îi vor da lapte praf. Mi-a căzut cerul în cap, încă un eșec! A udat scutec, a dormit liniștită, am înțeles și eu că e mai bine așa. Eram pregătită să mă revanșez față de ea pe timpul nopții. Clinica la care am fost permite rooming-in, deci nu era nicio problemă din acest punct de vedere. A fost alta, însă. Dupa 12 ore de când ieșisem din cezariană eu încă eram complet amorțită de la brâu în jos (deja mă gândeam că m-au și paralizat). Așadar asistentele au zis ca nu au cum să-mi lase fata peste noapte, eu neavând cum să ma ridic din pat să am grijă de ea. M-au liniștit și  mi-au zis că e mai bine așa ca să mă odihnesc. Evident că nu m-am odihnit deloc, măcinată de vinovații. La șase dimineața sunam asistentele să-mi aducă copilul în rezervă. Încă nu mă dezmorțisem complet și nu coborâsem din pat, dar am luat fata și am ținut-o la sân cum m-am priceput mai bine. Toată cea de a doua zi a păpat doar colostrul meu și, din fericire, a udat scutece, deci nu m-au mai stresat asistentele că trebuie să îi dăm lapte praf. Singura poziție în care reușeam să o atașez cât de cât corect la sân era cea a mingii de fotbal. Inutil să vă mai spun cât de tare mă durea burta în poziția aia din cauza cezarienei. Am făcut pe mama eroină cu alăptat din jumătate în jumătate de oră, aproape până la 2.30 noaptea când am cedat de dureri și oboseală, am sunat la asistente și am cerut un biberon de lapte praf. După el am dormit amândouă fericite timp de  trei ore.
Acela a fost și ultimul lapte praf pe care i l-am dat căci din a treia zi puterile mi-au crescut și am rezistat să alăptez de fiecare dată când copilul a cerut. Cu tot cu consultanța în alăptare, în cea de-a treia zi aveam deja ragade la sâni. Mi-au zis asistentele că ar exista niște protecții de silicon, dar eu deja trecusem peste limita acceptabilității cu intervențiile nenaturale (citisem că dacă le folosești exista riscul ca bebele să refuze sânul de tot), așa că am suportat stoic.
În a cincea zi eram deja acasă când m-am trezit din somn cu sânii, fiecare dintre ei, de dimensiunea capului meu. Da, ați ghicit, venise furia laptelui. Și ce furie, domne! Sânii erau tari ca piatra și picurau lapte non-stop, mameloanele mă usturau deja insuportabil, mă durea spatele de la greutate lor, nu mai sporrtam să țin nici măcar o bustieră pe mine. Am făcut masaje, duș cald, alăptat cât mai des, drenaj limfatic, frunze de varză între alăptari, încercat inutil să mulg ceva cu pompa. În cea de-a șaptea zi furia a fost la apogeu și nervii mei la fel. Efectiv m-am trezit plângând în fața oglinzii cu sânii goi stând să explodeze, cu câte un biberon sub fiecare dintre ei și o insuportabilă durere de spate. Încercam să colectez laptele căci nu mai puteam să alăptez. De-asta am și început să plâng, la gândul că în jumătate de oră trebuie să alăptez din nou, iar eu nu mai suportam usturimea. Am folosit un tub de lanolină în patru zile,  dar degeaba. Iar copilul era atașat corect, căci se auzeau înghițituri, dormea bine, lua in greutate, uda și murdărea scutece.
Atunci mi-am amintit de sugestia legată de protecțiile de silicon, am sunat-o pe mama, ea a umblat la cinci farmacii și peste trei ore: aleluia! Nico alăpta fără dureri. Nu am mai renunțat la ele de atunci  și a fost cea mai bună decizie posibilă. Fetița le-a acceptat din prima fără nicio problema, ba chiar parcă suge mai eficient cu ele, căci sunt aderente. Ea e foarte mâncăcioasă și se enervează tare când scapă mamelonul, așa că evit plâns inutil.

Fața lui Iris când primește sânul :))

Fața lui Iris când primește sânul :))

Alăptez în continuare exclusiv și la cerere, adică cam din două în două ore inclusiv noaptea. M-aș plânge eu puțin de treaba asta, dar nu e cazul, căci am deja probleme noi. Și mai mari! Colicii și greutatea de a o adormi. Abia aștept să scriu cum le-am dat de cap, dar încă mai am de experimentat…
În afară de mama care a are super grjă de mine, mă ține hrănită, hidratată și odihnită, am mai avut parte de un ajutor neașteptat pe partea de nutriție: laptele praf și snack barurile pentru mame care alăptează, NutriMama de la Nutricia. Habar nu aveam că există așa ceva, dar mă bucur, căci e asa de gustos și hrănitor laptele ăla (e îmbunătățit cu fier și vitamine), iar barurile sunt perfecte ca snack de noapte (mi se face foame și sete la fiecare alăptat), încât deja cred că sunt ușor dependentă de produs. Mi s-a părut mișto ideea unor produse care să vină în sprijinul mamelor care alăptează. Căci alăptatul e tare frumos, magic aproape, dar foarte solicitant, iar până te obișnuiești e de-a dreptul greu.

Mesajul poveștii mele merge către alte femei însărcinate, mai ales cele vehemente ca mine: fetelor, nu vă autoconvingeti, cum am făcut eu, ajutată de bloguri, forumuri și grupuri de mămici, că sunteți niște mame îngrozitoare dacă nu iese totul ca la carte. Acum sunt în continuare de acord cu promovarea naturalului și normalului în ceea ce privește maternitatea și sănătatea în general, dar cred că nu este un capăt de țară dacă acceptăm și ceva intervenții care țin de descoperirile lumii moderne. Pledez acum pentru moderație și cred că e bine să fim cât mai informate pentru a ne ghida corect instinctul de mamă, cel mai bun sfatuitor pentru bunăstarea copiilor noștri.

Gata, mă duc să alăptez! 😀

Pupici de bebelușă :*

 

Au trecut șase zile de când în viața mea a apărut Iris Anna, fetița pe care am purtat-o cu drag în pântece timp de 38 de săptămâni 🙂 Fericirea e maximă, dar gândurile și visele despre cum a decurs nașterea încă mă urmăresc așa că le împărtășesc cu voi.

Am avut o sarcină foarte ușoară, fără grețuri, fără dureri, fără modificări de stare psihică accentuate, fără oboseală, fără picioare umflate, fără anomalii sau probleme descoperite la analize și ecografii. În toată perioada asta am citit foarte mult și mi-am făcut planul de naștere: naturală, fără inducere, fără intervenții medicamentoase, în apă, deci fără anestezie epidurală, ora magică. Am ales o clinică recunoscută pentru promovarea nașterii cu blândețe, mi-am comunicat intențiile medicului și am stat relaxată, convinsă fiind că totul va decurge perfect în jurul datei de 24 februarie, termenul la care împlineam 40 de săptămâni.

Lunile au trecut repede și a venit ziua de duminică, 7 februarie, cu o stare generală apatică, dureri generalizate în corp. Pe la ora 18.00 au început contracțiile. Aveam descărcată o aplicație de monitorizare așa că știu exact cum a decurs travaliul meu. De la ora 18.00 la ora 03.00 am avut contracții din oră în oră, apoi la 45 de minute, la jumătate de oră, la 20 de minute. În intervalul ăsta mi-am făcut bagajul de maternitate, ultimele pregătiri prin casă, duș, epilare, unghiile, etc. Eram hotărâtă să mă duc la spital când contracțiile ajungeau la celebrul 511 (interval de cinci minute, durata de un minut, timp de o oră). Între 03.00 și 09.00 am avut contracții regulate la 10 minute. Între ele reușeam oarecum să adorm, dar erau destul de intense așa că m-au cam epuizat. La 9 jumate trebuia să ajungă în vizită la mine niște prietene din Serbia, așa că mă hotărâsem să mă duc la spital după ce le primeam pe ele. Nu am mai facut asta, căci după ce au ajuns fetele contracțiile mi s-au oprit. Am reușit să dorm până la 12.30. Era deja luni. Am sunat medicul care mi-a spus să merg totuși la spital dacă am avut 15 ore de contracții. Am făcut asta, mi s-a făcut un test non-stress (TNS), iar concluzia medicului care m-a primit a fost să merg acasă căci nu e încă momentul. După-amiază medicul meu m-a mai chemat o dată pentru a-mi face și un control intern. Concluzia: colul este rigid, foarte puțin scurtat, nicio dilatație, ce s-a întâmplat în noaptea precedentă a fost travaliu fals. Mi-a zis să iau NoSpa și un supozitor care vor opri durerile. Asta pentru că pe toată durata zilei am avut contracții cam la 45 min-1 oră- 1 oră jumate distanță, dureroase, dar suportabile. La ora 23.00 m-am băgat în pat happy că o să mă odihnesc bine. N-am apucat să adorm căci la 23.45 a venit o contracție destul de puternică. Apoi, încă șase, la distanță de 10 minute. La 01.00 sunam medicul care mi-a spus să mă duc la maternitate că mă preia medicul de gardă. Testul TNS a confirmat că aveam contracții la 5-7 minute, însă examenul clinic arăta un col la fel de rigid, necoborât, zero dilatație. Mi-au zis că în mod normal m-ar trimite acasă, dar având în vedere că am totuși contracții destul de intense mă vor interna cu speranța ca dilatația să se producă treptat. M-au asigurat oricum că până dimineață nu nasc, așa că au trimis-o și pe mama (însoțitorul meu) acasă

Mă durea destul de tare, contracțiile erau cam la 5 minute, deja mă gândeam că nu știu cum voi face față având în vedere că urma să se intensifice și să le suport vreo 7-8 ore. M-am încurajat, însă, spunându-mi că sigur în două-trei ore mă voi dilata măcar până la 5 încât să pot intra apoi în apă și să fie îmi fie mai bine. Am fost lăsată într-un salon de travaliu, pe mâna unei moașe  care mi-a zis să mă culc. Nu pricepea că acest lucru era imposibl având în vedere intensitatea și frecvența durerilor Nu a stat cu mine și nici nu a empatizat, tot repetându-mi pe măsură ce mă mai vizita că așa sunt normale durerile, că am eu rezistență scăzută la durere și că din cauză că nu am dormit noaptea precedentă mi se pare că e foate intens.

Singură în salon am aplicat tot ce învățasem în lunile de pregătire: meditație hypnobirth, respirație Lamaze, poziții pe minge, pe pat, lângă pat, concentrarea într-un punct pentru ignorarea durerii. La 04.30 a venit iar moașa, mi-a făcut un control intern, concluzia: dilatație maxim 2, nu are sens să o trezesc pe doctorița de gardă, pe a ta de acasă nici atât, nu putem face nici epidurala că altfel nu mai naști natural. Mai stăm până la 6, sperăm să te dilați, dacă nu, facem epidurală și, asta este, cezariană, mult succes! E clar că durerea îmi luase mințile căci eu am fost de acord cu ea. Nu am cerut atunci epidurala și cezariana. Mă gândeam: ai zis că naști natural, moașa zice că durerile mele sunt normale, acum asta este voi suporta chiar dacă e mult mai intens decât mi-am imaginat. Până la 6:00 când a venit doctorița de gardă am crezut că o să mor, dar nu m-am lăsat. Deja contracțiile erau de o intensitate neconcepută, la maxim un minut distanță, în care efectiv adormeam de epuizare. Când a ajuns doctorița și a văzut în ce hal sunt a decis să mă ducă în salon de naștere să mă pună la oxigen.  Tot îmi zicea e că nu respir corect și că atâta lucru am și eu de făcut ca să nu sufere copilul. Dilatația mea rămăsese la 2, dar au chemat anestezista să-mi facă epidurală, iar când au văzut rezultatul TNS-ului (măsoară ritmul cardiac al copilul și intensitatea contracțillor) au chemat de urgență medicul meu și pe mama. M-au anunțat că cel mai probabil trebuie să facem cezariană. Eu eram deja încleștată, pierdusem calciu, și tremuram incontrolabil din cauza frisoanelor. Abia am reușit să țin pixul în mână să semnez formularele că sunt de acord.

De aici totul a decurs pe repede înainte, toată lumea se agita febril în jurul meu (mă gândeam, iată, în sfârșit mă crede și pe mine cineva că nu mai pot și vor să  mă ajute), mi-au făcut epidurală și rahidiană, a intrat doctorița mea, m-a tăiat, au scos copilul. Am auzit ca prin vis ca a scâncit, neonatologul mi-a zis ca a primit scorul Apgar 10, iar apoi au adus-o lângă capul meu.

IMG_0689 (1)

Ora noastră magică au fost 3 minute obraz pe obraz.

După ce am ajuns în salon am aflat ce se întâmplase. Diagnosticul meu a fost de travaliu hiperchinetic, cu alte cuvinte, contracții la cea mai ridicată intensitate și cu pauze foarte scurte. Practic, în ultimele două ore, de la 5 la 7 eu am avut contracții similare expulziei într-o naștere normală. Iar înainte, contracții similare dilatației de 6-10 centimetri. Asta i-a provocat suferinta fetală acută copilului și de aceea a început lumea pe final să se mega agite. Pulsul lui Iris îi scăzuze de la 140 la 50, eram foarte aproape să o pierdem. Medicul meu mi-a spus că, din momentul în care a fost chemată, în 20 de minute a sărit din pat, s-a îmbrăcat, a condus până la maternitate, a ajuns în sala de operații, m-a deschis și a scos-o pe Iris.

 

 

Cred cu convingere că toate pregătirile mele: mers pe bicicletă, plimbări, yoga, exerciții Kegel, curs Lamaze, meditații hypnobirth m-au ajutat să suport acest travaliu de 36 de ore care pe final a fost infernal. Multe video-uri ajutătoare sunt pe canalul meu de youtube și chiar vă recomand să le vizionați, căci vă vor ajuta enorm la naștere, dacă alegeți una naturală.

Am învățat (din nou!) că planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg și că nu ar trebui să mai fiu așa de vehementă în unele convingeri. Dacă nu m-aș fi fixat nebunește pe nașterea naturală cred că aș fi avut discernământul să cer cezariana mult mai devreme. Asta coroborată cu dorința universului care a complotat ca mama singură să nască singură: mi-a scos în cale o moașă care nu a empatizat cu mine și nu m-a ajutat cu nimic, deși clinica este recunoscută pentru personalul antrenat să sprijine gravidele în travaliu, care a făcut ca întâmplarea să aibă loc noaptea, astfel că medicul meu nu era prin spital, iar eu mi-am lăsat însoțitorul să plece acasă, șamd.

Cert e că am luat repede aminte la aceste învățăminte și am aplicat la aventura umătoare: alăptarea. Dar despre asta, în episodul umător 🙂 Între timp sunt atât de fericită și recunoscătoare că simt o dragostea puternică care mă indundă și îmi dă forță pentru orice.

Pupici de mămică obosită și bebelușă drăguță!

IMG_0702

Iris în prima ei zi de viață.

 

 

 

 

Știți deja, mulți dintre voi, povestea mea cu copilul apărut pe neașteptate, refuzul tatălui de a se implica și decizia mea de a-mi asuma singură sarcina și creșterea copilului.
Am luat decizia cu greu, dar cu inima deschisă, fără nicio așteptare de la tată sau familia acestuia.

home oct 2015

Pe el l-am tinut in brate cand imi lipsea apropierea cuiva. My dog, my best friend 🙂

Am luptat cu acceptarea asta din greu, iar lupta nu se va termina, probabil, niciodată. Oricât de conștientă sunt că dacă mi-am asumat trebuie să nu mă plâng și să nu am pretenții din partea cealaltă, recunosc că mi-e greu. Pe de o parte, sunt întrebările și indignarea celor din jur, dar mai ales este vocea spiridușului justițiar din capul meu, care are și el dreptate: ”e și responsabilitatea lui, căci am greșit egal în povestea asta”, ”știu că a zis că nu o vrea, dar cam târziu, căci ea deja exista”, ”până la urmă nu e vorba de mine, ci sunt drepturile copilului”, ”nu e treaba ta să-l protejezi pe el, că nici el nu te-a protejat pe tine”,  e t c, e t c.
În toată perioada asta de sarcină, m-am confruntat cu sindromul fugarului din partea lui. Read the rest of this entry »