Spirala Colorata

Archive for the ‘b. eNERVant’ Category

Am ieşit în stradă prima oară în 2012 să-l dau jos pe Băsescu. De atunci am mers la toate protestele de biciclişti, am ieşit constant în toamna lui 2013 pentru Roşia Montană. Am continuat să ies împotriva exploatării gazelor de şist şi a super-imunităţii parlamentare.

Am votat la toate alegerile începand din 2004 şi am fost activistă de-a dreptul pentru ieşirea oamenilor la urne. Şi o să mai fiu, dar când o să ştiu că pe listele alea de candidaţi sunt oameni/ partide pe care eu, cel puţin, i-aş vota şi, foarte important, care să şi aibă şanse să prindă un loc (nu să le fie redistribuite voturile către alţii pentru că nu au atins nu ştiu ce prag).

Am fost la şedinţele Uniţi Salvăm Bucureşti, care, daca veţi consulta acest link, veţi vedea că pe termen scurt şi-a propus să lupte pentru trei lucruri: Roşia Montană, gaze de şist şi schimbarea legilor electorale.

La ultimele întâlniri la care am participat, cu toţii ne-am pus de acord că acum e momentul să lansăm o campanie legată de ultimul obiectiv, pe care să o întindem până când obţinem ce ne dorim (deci cel mai probabil şi la prezidenţialele din toamnă). Am făcut o lista cu revendicari foarte clare. Te rog să le citeşti. Cel mai important este ca sistemul să te încurajeze să participi la viaţa politică. Cel actual din România este cel mai restrictiv din Europa. Really, we need to change that, dacă vrem să se termine mai repede coşmarul ăsta în care aceeaşi mizerie se roteşte la ciolan.

Cu toţii ne-am mai pus de acord ca pe 25 mai să ieşim în stradă şi să protestăm. Ieşim să le arătăm că bucuria cu care se vor aplauda la televizor pe noi ne scârbeşte. Dar de data asta nu trăim scârba singuri şi frustraţi în casele noastre, ci împreună, în grup, în Piaţa Universităţii şi corespondentele ei din localităţile din ţară. Ieşim să le arătăm că deşi niciodată nu contăm în calculele lor electorale, noi totuşi existăm şi suntem revoltaţi.

Nu ne-am mai pus de acord prea bine când am decis cum o facem: nu mergem deloc la vot, mergem dar anulăm, îi susţinem pe independenţi, îi susţinem pe cei care spun ca vor lupta antifrack, etc.

A trebuit sa luăm, totuşi, o decizie şi, prin vot majoritar (eram vreo 25), s-a ales ceea ce am susţinut şi eu: boicotul prin neprezentare la urne, ci prezentare în stradă. Dacă vrei să schimbi sistemul trebuie să joci în afara regulilor lui. Cred asta cu tărie şi mai cred că nicio schimbare adevarată nu vine fără ceva acţiuni radicale care sa-i trezeasca pe români, în special, din somnul cel de moarte al indiferenţei.

Am fost complet uimită de reacţiile, în special a doi oameni pe care eu i-am votat, respectiv i-aş fi votat daca aveam unde.

Este vorba despre Nicuşor Dan – care în acest video ne spune că el va vota cu un independent. O singură întrebare pentru tine, Nicuşor: votezi un independent pentru ca la numărătoare să constaţi că nu a trecut pragul minim, deci votul tau să se redistribuie la un partid? ADICĂ FIX CEEA CE AI PĂŢIT TU (şi noi) LA ALEGERILE PENTRU PRIMĂRIA BUCUREŞTI?

Si mai este vorba despre Erwin Albu, care spune că merge la vot şi susţine pe nu ştiu cine, în condiţiile în care el însuşi a încercat să candideze, dar nu a reuşit să strângă cele 100 000 de semnături aberante pentru a putea ajunge pe liste. O întrebare şi pentru tine, Erwin: CUM POŢI SĂ VALIDEZI SISTEMUL CARE TE ÎMPIEDICĂ SĂ NE REPREZINŢI?

deci noi sa lasam prostiile, nu voi, nu?

Deci noi să lăsăm prostiile, nu voi, nu?

Şi, în final, m-a durut foarte tare că elita intelectuală de dreapta ne-a dat-o în moalele capului, la genunchi, la ficat, peste mâini cu rigla ca să înţelegem cât de proastă este decizia noastră. Ne-au facut în toate felurile, au vorbit scârbiţi despre noi, ne-a luat de sus şi peste picior. Moise Guran, Alina Mungiu Pippidi, Cristian Tudor Popescu, Andrei Pleşu si multi alţi editorialişti, filosofi, analişti politici ne-au explicat CUM NU SE FACE AŞA CEVA.

“Nu aşa se face schimbarea!” zbiară toţi în cor la noi.

Azi mi-a ridicat-o la fileu Lucian Mîndruţă care a scris pe Facebook: “Virginitatea electorală: puştanii care n-au votat niciodată şi nu ştiu cum s-o facă ne explică de ce nu e bine să votezi! Eu zic că îi şi sperie fanta aia de la urnă. Dacă nu intră votul în ea?” şi căruia i-am răspuns: “Menopauza/ Andropauza electorală: babalâci care în 25 de ani nu au schimbat nimic în România, nici prin vot, nici prin protest, dar dau lecţii de cum se face schimbarea :)))))))”

Asta e intrebarea mea pentru voi, intelectualilor, specialiştilor, inteligenţilor şi criticilor: DE CE NU AŢI SCHIMBAT VOI SISTEMUL ÎN ULTIMII 25 de ANI, daca vă pricepeţi atât de bine?

Vreţi neapărat să ne impregnaţi şi pe noi cu frică, cea care vă caracterizează generaţia, şi cu lipsa de acţiune?

Nu îmi pasă că duminică poate voi fi singură în Piaţa Universităţii.

Cred în ceea ce spun şi prefer să fiu oaia neagră care o ia pe drumul ei, decât oaia alba care merge în turmă spre pierzanie.

Am intrat într-un loop neaşteptat cu manelele în ultima săptămână: petrecere de mărțisor la Casa Jurnalistului >> scandal și nebunie la Eden cu Romeo Fantastik >> câștig o invitație la premiera națională Goran Bregovic și Salam – Șampanie, nuntă, înmormântare.  La  ultimul event chiar voiam să ajung. Îmi plac amândoi ca artiști, dar nici unul suficient de tare încât să mă fi dus până acum la un show live. Mixul din capul meu și afișul cu cei doi mi-au dat senzația că voi participa la un spectacol în care  Bregovic și Salam will blow my electronic mind.

Acum când mă uit la afiș îmi dau seama că Salam e tăiat de la jumate

Acum când mă uit la afiș îmi dau seama că Salam e tăiat de la jumate

Totul a început la Sala Palatului. Fascinantă construcție pentru mine, tipă ușor impresionabilă de orice clădire în formă de teatru. Dar oribilă pentru un show la care ar trebui să se danseze. Am mai fost la ăia care cântă ”Start wearing purple, wearing purple, tana-na-na-na / Start wearing purple/ Start it nooow” și am stat la balcon unde aș fi dansat, dar nu aveam loc. Așa că m-am bucurat că acum aveam locuri premium.

Dar degeaba. Am ajuns pe la opt, specatacolul începuse. Salam răsuna live de pe scenă împreuna cu încă un tip la microfon care arăta ca şi cum ar fi şoferul lui. Avea super voce omul, dar cămaşa cu pătrăţele albastre băgată în blugii băgaţi în pantofi, pur si simplu nu erau outfit de scenă. Instrumentiştii băgau live, deşi mi amigo cunoscător în ale muzicii mi-a spus că performau peste negativ. Oamenii stăteau liniștiți pe scaune, ca la un alt concert la care am mai fost la Sala Palatului. Havasi. Superb. Salam căuta să bucure publicul și să facă atmosferă, dar şanse slabe. Pentru că oamenii nu păreau prea încântaţi că e el pe scenă, scenă care nu ajuta deloc, dând senzaţia că asistam la o repetiţie. Read the rest of this entry »

Tocmai am citit lista celor 5 motive pentru care să nu dai la FCRP, întocmită de mai tânărul coleg hristo. Mai tânăr fiindcă eu am absolvit această şcoală pe vremea când încă se mai numea Facultatea de Comunicare si Relaţii Publice “David Ogilvy”, adică acum 5 ani.

Şi eu am trait frigul din Polizu, şi eu m-am întrebat dacă o să mor la cutremur în Povernei, am avut şi eu frustrări cu secretarele şi cu faptul că nu am primit mai mult feedback pe proiectul pentru Opran (managementul proiectelor).

Ceea ce înseamnă că nu s-au schimbat foarte multe pe acolo de când am încheiat eu studiile, aşa că nu cred că sunt foarte depăşită în informaţii încât să-mi permit să completez si eu lista pentru care nu cumva să dai admitere la FCRP:

Nu da la FCRP dacă vrei să intri în examene fără să ai prezenţă şi activitate cu notă de trecere (proiecte, eseuri, teme) la seminariile din timpul semestrului.

Nu da la FCRP dacă urăşti examinările orale, testările cu întrebări deschise şi vrei să dai doar teste de tip grilă.

Nu da la FCRP dacă nu-ţi place să lucrezi în echipă. La cel puţin jumătate dintre seminarii ţi se va cere să faci un proiect în minimum două persoane.

Nu da la FCRP dacă vrei să lucrezi full time în timpul facultăţii. Spre deosebire de alte facultăţi, aici chiar trebuie să fii prezent dacă vrei să treci.

Nu da la FCRP dacă nu iţi plac discuţiile libere la orele de curs şi preferi să scrii după dictare

Nu da la FCRP dacă nu iţi place să lucrezi la proiecte aplicate şi preferi referatele pe teme generale

Nu da la FCRP dacă nu iţi place să citeşti. La majoritatea seminariilor nu scapi fără cel puţin o carte în bibliografia obligatorie.

Nu da la FCRP dacă eşti obişnuit cu plagiatul şi nu ştii să faci citarea corect. Uimitor, dar profesorii chiar citesc lucrările tale şi sunt extrem de atenţi dacă şi cum ai dat sursele.

Nu da la FCRP dacă nu îţi place să fii la curent cu tot ce se întâmplă în facultate. Ei au un forum al studenţilor care funcţioneaza brici.

Nu da la FCRP dacă vrei să-ţi faci lucrarea de licenţă într-un weekend. La FCRP va trebui să trimiţi fiecare capitol profesorului coordonator şi apoi să-l refaci. Cel puţin o dată.

Nu da la FCRP dacă nu vrei să-l ai ca professor pe Alexandru Cârlan. Să-l iubeşti sau să-l urăşti…asta rămâne de văzut.

Şi pe această cale îi salut cu drag pe toţi foştii mei colegi, cu care chiar dacă nu m-am cunoscut personal ştiu că, dacă ne-am întâlni pentru prima oară într-o situaţie de viaţă şi am descoperi că am terminat aceeaşi facultate, am avea din start puţin mai mult respect şi drag unul faţă de celelălat. Ceea ce în cazul masterului de Marketing de la ASE nu pot să spun.

Primul protest adevărat din viaţa mea la care am participat a fost şi primul protest adevărat de la Revoluţie încoace: ianuarie 2012. M-am implicat aşa cum fac de obicei când mă implic: total. Am ajuns la proteste pe 14 ianuarie, singură, de la serviciu, cu o satisfacţie enormă că în sfârşit se întâmplă ceva. Am huidut, am scandat, am ieşit victorioasă alături de ceilalţi oameni pe carosabil.

A doua zi am postat pe wall la 00.04: <cum adică “eliberaţi piaţa sau vom folosi forţa!”?> Apoi am inhalat gaze lacrimogene, am fugit de jandarmi de la Universitate la Unirii, unde mă miram de ce sunt lăsaţi în pace protestatarii să distrugă marcajele de pe mijlocul şoselei şi să incendieze maşini.

375520_276273482435787_593771191_n

Ziua citeam tot ce apărea despre proteste, după job mă duceam în Piaţa Universităţii, noaptea visam ritmul scandărilor (specifice galeriilor; primii profesori). A fost frig dar am mers timp de trei săptămâni în fiecare zi.

Eram optimistă, atunci.  Lucky 7 nu a mai venit. Am fost extrem de dezamăgită. Mai ales că în 2004 îl votasem pe şi parcă voiam să repar greşeala de a mă fi înşelat aşa de tare.

Eram optimistă, atunci.
Lucky 7 nu a mai venit. Am fost extrem de dezamăgită. Mai ales că în 2004 îl votasem şi parcă voiam să repar greşeala de a mă fi înşelat aşa de tare.

Treptat m-am dus mai rar la proteste, iar apoi nu am mai fost deloc. Read the rest of this entry »

De când mă ştiu am avut ceva probleme cu autoritatea, în sensul că mereu am pus la îndoială şi am încercat să-mi fac auzită părerea.  Nu îmi ies din urechi dojenelile pe care educatoarea i le aducea mamei, când în grupa a doua de grădiniţă am creat o revoltă că unele fete sunt favorizate la serbare primind cele mai frumoase costume populare, ceea ce a condus la faptul că ne-a îmbrăcat pe toate la fel. Nici pe cele ale învăţătoarei, care dupa un întreg ciclu primar a defulat frustrarea, spunându-mi în faţă: “Măi Nicoleta, ia mai taci tu din gură, te crezi mai cu moţ de tot îţi dai mereu cu părerea?” (voiam să îmbunătăţesc mişcările pentru dansul de la serbarea de final a clasei a patra). Iar în liceu, deja mărişoară şi asumat rebelă, am făcut-o efectiv cu nervii pe săraca doamnă dirigintă de modă veche, care, la fel, nu înţelegea de ce nu pot să-i accept deciziile fără să le pun în discuţie de faţă cu toată clasa. Proverbială este confruntarea de 40 de minute din clasa a 10a pe tema şosetelor mele până la genunchi şi multicolore. La mine în liceu se purta uniformă, iar diriginta încerca să îmi explice că trebuie să mă exmatriculeze o zi pentru că nu respect codul, iar eu contracaram spunând că în regulament nu e menţionat nimic de lungimea sau culoarea şosetelor. A concluzionat şi ea despre mine, ca majoritatea profesorilor, că sunt copil bun, dar am gura prea mare sau, altfel spus, “brânză bună în burduf de câine”. Read the rest of this entry »

Azi am fost la farmacie. Aveam nevoie să cumpăr un medicament. Intru, din întâmplare, la Catena. Farmacista mi-a arătat două medicamente, care aveau aceeaşi substanţă activă. Întreb cât costă şi mi se răspunde că, dacă am card Catena, unul este 61 de lei, celălalt 63. Îi spun că nu am şi că nici nu vreau să-mi fac, astfel aflu că ar costa 68, respectiv 70 de lei.

promoţie pentru studenţi, o categorie de populaţie cu venituri reduse

Promoţie pentru studenţi, o categorie de populaţie cu venituri reduse

Deşi eram cu cardul bancar în mână, gata să plătesc, nu ştiu de unde mi-a venit să spun că nu vreau, totuşi, să cumpăr nimic. Aşa că intru la farmacia de alături, Belladona. Read the rest of this entry »

După experienţa primei zile la B’ESTFEST, spuneam că cel mai bun nume pentru manifestare ar fi BâlciFest şi că, în general, nu îmi place deloc ce se întâmplă acolo. M-am mai dus, însă, şi duminică, în a treia zi de festival, ca să văd care sunt impresiile generale despre fest, după ce particip şi la un concert pe care îl aştept de multă vreme. În prima zi chiar nu voiam să văd pe nimeni din line-up şi m-am gândit că poate ăsta e motivul pentru care am rămas cu o impresie aşa de negativă. Cu alte cuvinte, am avut timp vineri să fiu hateriţă.

singura poză pe care am făcut-o a fost cu aglomeraţia din autobuzul - linie specială pentru B'EstFest

singura poză pe care am făcut-o a fost cu aglomeraţia din autobuz- linie specială pentru B’EstFest

Dumincă, însă, a fost vorba despre Chase & Status pe care îmi doresc să-i văd de vreo 6-7 ani şi a căror muzică o ştiu prea bine. Nu aş putea spune că nu mi-a placut concertul, mai ales că am stat chiar în faţă şi am dansat ca nebuna pe toate piesele. Însă pot spune că mă aşteptam la mult mai mult. În primul rând, a fost super ciudat ca nu au legat piesele. Efectiv, făceau pauză între ele de parcă, vorba unui prieten, le puneau din winamp. Ei fiind dj, era clar că toată lumea se aştepta la niste treceri faine între melodii, ceva mai special decât performarea pieselor în sine. Dansam, săream, cântam patru minute, apoi pauză. În care, evident, se rupea filmul. Si tot aşa timp de vreo 12 piese. În al doilea rând, am fost tare supărată că nu au facut şi ei un bis, în ciuda faptului că i-am aclamat şi chemat înapoi pe scenă timp de minute bune. Cei care stateau mai în spate mi-au spus, totuşi, că nu prea s-a strigat pentru bis. Orişicum, eu m-am obişnuit ca cei care sunt main artists să bage o piesa suplimentară, iar pentru că C&S nu au făcut-o am rămas cu senzaţia ca nu a fost un show complet.

După ei, Read the rest of this entry »