Spirala Colorata

Archive for the ‘c. experiment #ACTIVISTĂ’ Category

Am ieşit în stradă prima oară în 2012 să-l dau jos pe Băsescu. De atunci am mers la toate protestele de biciclişti, am ieşit constant în toamna lui 2013 pentru Roşia Montană. Am continuat să ies împotriva exploatării gazelor de şist şi a super-imunităţii parlamentare.

Am votat la toate alegerile începand din 2004 şi am fost activistă de-a dreptul pentru ieşirea oamenilor la urne. Şi o să mai fiu, dar când o să ştiu că pe listele alea de candidaţi sunt oameni/ partide pe care eu, cel puţin, i-aş vota şi, foarte important, care să şi aibă şanse să prindă un loc (nu să le fie redistribuite voturile către alţii pentru că nu au atins nu ştiu ce prag).

Am fost la şedinţele Uniţi Salvăm Bucureşti, care, daca veţi consulta acest link, veţi vedea că pe termen scurt şi-a propus să lupte pentru trei lucruri: Roşia Montană, gaze de şist şi schimbarea legilor electorale.

La ultimele întâlniri la care am participat, cu toţii ne-am pus de acord că acum e momentul să lansăm o campanie legată de ultimul obiectiv, pe care să o întindem până când obţinem ce ne dorim (deci cel mai probabil şi la prezidenţialele din toamnă). Am făcut o lista cu revendicari foarte clare. Te rog să le citeşti. Cel mai important este ca sistemul să te încurajeze să participi la viaţa politică. Cel actual din România este cel mai restrictiv din Europa. Really, we need to change that, dacă vrem să se termine mai repede coşmarul ăsta în care aceeaşi mizerie se roteşte la ciolan.

Cu toţii ne-am mai pus de acord ca pe 25 mai să ieşim în stradă şi să protestăm. Ieşim să le arătăm că bucuria cu care se vor aplauda la televizor pe noi ne scârbeşte. Dar de data asta nu trăim scârba singuri şi frustraţi în casele noastre, ci împreună, în grup, în Piaţa Universităţii şi corespondentele ei din localităţile din ţară. Ieşim să le arătăm că deşi niciodată nu contăm în calculele lor electorale, noi totuşi existăm şi suntem revoltaţi.

Nu ne-am mai pus de acord prea bine când am decis cum o facem: nu mergem deloc la vot, mergem dar anulăm, îi susţinem pe independenţi, îi susţinem pe cei care spun ca vor lupta antifrack, etc.

A trebuit sa luăm, totuşi, o decizie şi, prin vot majoritar (eram vreo 25), s-a ales ceea ce am susţinut şi eu: boicotul prin neprezentare la urne, ci prezentare în stradă. Dacă vrei să schimbi sistemul trebuie să joci în afara regulilor lui. Cred asta cu tărie şi mai cred că nicio schimbare adevarată nu vine fără ceva acţiuni radicale care sa-i trezeasca pe români, în special, din somnul cel de moarte al indiferenţei.

Am fost complet uimită de reacţiile, în special a doi oameni pe care eu i-am votat, respectiv i-aş fi votat daca aveam unde.

Este vorba despre Nicuşor Dan – care în acest video ne spune că el va vota cu un independent. O singură întrebare pentru tine, Nicuşor: votezi un independent pentru ca la numărătoare să constaţi că nu a trecut pragul minim, deci votul tau să se redistribuie la un partid? ADICĂ FIX CEEA CE AI PĂŢIT TU (şi noi) LA ALEGERILE PENTRU PRIMĂRIA BUCUREŞTI?

Si mai este vorba despre Erwin Albu, care spune că merge la vot şi susţine pe nu ştiu cine, în condiţiile în care el însuşi a încercat să candideze, dar nu a reuşit să strângă cele 100 000 de semnături aberante pentru a putea ajunge pe liste. O întrebare şi pentru tine, Erwin: CUM POŢI SĂ VALIDEZI SISTEMUL CARE TE ÎMPIEDICĂ SĂ NE REPREZINŢI?

deci noi sa lasam prostiile, nu voi, nu?

Deci noi să lăsăm prostiile, nu voi, nu?

Şi, în final, m-a durut foarte tare că elita intelectuală de dreapta ne-a dat-o în moalele capului, la genunchi, la ficat, peste mâini cu rigla ca să înţelegem cât de proastă este decizia noastră. Ne-au facut în toate felurile, au vorbit scârbiţi despre noi, ne-a luat de sus şi peste picior. Moise Guran, Alina Mungiu Pippidi, Cristian Tudor Popescu, Andrei Pleşu si multi alţi editorialişti, filosofi, analişti politici ne-au explicat CUM NU SE FACE AŞA CEVA.

“Nu aşa se face schimbarea!” zbiară toţi în cor la noi.

Azi mi-a ridicat-o la fileu Lucian Mîndruţă care a scris pe Facebook: “Virginitatea electorală: puştanii care n-au votat niciodată şi nu ştiu cum s-o facă ne explică de ce nu e bine să votezi! Eu zic că îi şi sperie fanta aia de la urnă. Dacă nu intră votul în ea?” şi căruia i-am răspuns: “Menopauza/ Andropauza electorală: babalâci care în 25 de ani nu au schimbat nimic în România, nici prin vot, nici prin protest, dar dau lecţii de cum se face schimbarea :)))))))”

Asta e intrebarea mea pentru voi, intelectualilor, specialiştilor, inteligenţilor şi criticilor: DE CE NU AŢI SCHIMBAT VOI SISTEMUL ÎN ULTIMII 25 de ANI, daca vă pricepeţi atât de bine?

Vreţi neapărat să ne impregnaţi şi pe noi cu frică, cea care vă caracterizează generaţia, şi cu lipsa de acţiune?

Nu îmi pasă că duminică poate voi fi singură în Piaţa Universităţii.

Cred în ceea ce spun şi prefer să fiu oaia neagră care o ia pe drumul ei, decât oaia alba care merge în turmă spre pierzanie.

Advertisements

Am învăţat să merg pe bicicletă înainte să merg la şcoală, iar pe la 11 ani am abandonat total acest sport de ciudă că nu aveam propria-mi bicicletă, ci trebuia să împart (adică să o împrumut cu rugaminţi fierbinţi) Pegasul roşu al lui frate-miu. Timp de 13 ani am uitat, o dată cu majoritatea populaţiei cred,  de existenţa bicicletei. Rămăsese în mintea mea ca o jucărie din faţa blocului la Braşov, pusă la păstrare la categoria amintiri frumoase din copilăriei.

Totul până când a venit în vizită la mine un cuplu drag de prieteni de la Deva. Eu mi-au propus să închiriem fiecare câte o bicicletă pentru 24 de ore şi să descoperim Bucureştiul pe două roţi. Atunci am aflat de centrele de închirieri I’Velo  şi în acea zi m-am reîndrăgostit iremediabil de mersul pe bicicletă. Nu-mi venea să cred, şi parcă nici acum, că am pierdut anii de liceu şi de studenţie în care o bicicletă mi-ar fi făcut viaţa mult mai frumoasă şi interesantă.

Au trecut patru ani de când programul de bike-sharing a reînvăţat sute de mii de români că bicicleta este un mijloc de agrement excelent şi urmează alţi ani în care vrea să îi convingă pe locuitorii urbani că bicicleta este cel mai potrivit mijloc de transport în oraş.

Sâmbătă, 29 martie, se deschid centrele din Bucureşti (Parc Herăstrău – metrou Aviatorilor şi Arcul de triumf + Parc Tineretului) şi din Constanţa (Gravity Park), urmând ca în weekendul următor să se deschidă şi Braşovul, Iaşiul, Alba Iulia, Sibiul şi Timişoara.

Toate bicicletele sunt noi, iar eu am primit una în teste. O voi folosi pentru a ajuta Green Revolution în demersul ei de promovare a stilului de viaţă Love Velo. Voi merge cu ea în căutare de biciclişti pe care să-i fotografiez şi care să mă ajute să continui o scrisoare care începe aşa:

Dragi autoritati locale si centrale,

M/%%¤ arr#¤% &/fh¤%#w()(/!!!

Până când finalizez noul meu experiment social, vă aştept la turul pe biciclete care marcheză deschiderea centrelor, sâmbătă ora 10.30, la gura de metrou Aviatorilor. Cine nu are bicicletă primeşte una gratuit .

Iar dacă vreţi să câştigaţi un premiu compus din cartea “Poveşti pe două roţi” şi un voucher cu şapte închirieri gratuite în Bucureşti spuneţi-mi într-un comment aici sau pe pagina de facebook de ce NU vă place să mergeţi cu bicicleta. Am trei seturi şi fac tragere la sorţi pentru desemnarea câştigătorilor.

Experimente şi concursuri similare găsiţi pe blogurile lui Radu şi al Cătălinei, dar şi pe pagina de facebook a proiectului.

Ne vedem pe două roţi!

p.s.: Povestea cu reapucatul de mers pe bicicletă este 100% adevărată şi a contribuit şi ea, alături de frumoasele poveşti de la Roaba de cultura, la întâmplarea ca din vara lui 2012 să lucrez la Asociaţia care coordonează aceste proiecte.

Primul protest adevărat din viaţa mea la care am participat a fost şi primul protest adevărat de la Revoluţie încoace: ianuarie 2012. M-am implicat aşa cum fac de obicei când mă implic: total. Am ajuns la proteste pe 14 ianuarie, singură, de la serviciu, cu o satisfacţie enormă că în sfârşit se întâmplă ceva. Am huidut, am scandat, am ieşit victorioasă alături de ceilalţi oameni pe carosabil.

A doua zi am postat pe wall la 00.04: <cum adică “eliberaţi piaţa sau vom folosi forţa!”?> Apoi am inhalat gaze lacrimogene, am fugit de jandarmi de la Universitate la Unirii, unde mă miram de ce sunt lăsaţi în pace protestatarii să distrugă marcajele de pe mijlocul şoselei şi să incendieze maşini.

375520_276273482435787_593771191_n

Ziua citeam tot ce apărea despre proteste, după job mă duceam în Piaţa Universităţii, noaptea visam ritmul scandărilor (specifice galeriilor; primii profesori). A fost frig dar am mers timp de trei săptămâni în fiecare zi.

Eram optimistă, atunci.  Lucky 7 nu a mai venit. Am fost extrem de dezamăgită. Mai ales că în 2004 îl votasem pe şi parcă voiam să repar greşeala de a mă fi înşelat aşa de tare.

Eram optimistă, atunci.
Lucky 7 nu a mai venit. Am fost extrem de dezamăgită. Mai ales că în 2004 îl votasem şi parcă voiam să repar greşeala de a mă fi înşelat aşa de tare.

Treptat m-am dus mai rar la proteste, iar apoi nu am mai fost deloc. Read the rest of this entry »

De când mă ştiu am avut ceva probleme cu autoritatea, în sensul că mereu am pus la îndoială şi am încercat să-mi fac auzită părerea.  Nu îmi ies din urechi dojenelile pe care educatoarea i le aducea mamei, când în grupa a doua de grădiniţă am creat o revoltă că unele fete sunt favorizate la serbare primind cele mai frumoase costume populare, ceea ce a condus la faptul că ne-a îmbrăcat pe toate la fel. Nici pe cele ale învăţătoarei, care dupa un întreg ciclu primar a defulat frustrarea, spunându-mi în faţă: “Măi Nicoleta, ia mai taci tu din gură, te crezi mai cu moţ de tot îţi dai mereu cu părerea?” (voiam să îmbunătăţesc mişcările pentru dansul de la serbarea de final a clasei a patra). Iar în liceu, deja mărişoară şi asumat rebelă, am făcut-o efectiv cu nervii pe săraca doamnă dirigintă de modă veche, care, la fel, nu înţelegea de ce nu pot să-i accept deciziile fără să le pun în discuţie de faţă cu toată clasa. Proverbială este confruntarea de 40 de minute din clasa a 10a pe tema şosetelor mele până la genunchi şi multicolore. La mine în liceu se purta uniformă, iar diriginta încerca să îmi explice că trebuie să mă exmatriculeze o zi pentru că nu respect codul, iar eu contracaram spunând că în regulament nu e menţionat nimic de lungimea sau culoarea şosetelor. A concluzionat şi ea despre mine, ca majoritatea profesorilor, că sunt copil bun, dar am gura prea mare sau, altfel spus, “brânză bună în burduf de câine”. Read the rest of this entry »


Advertisements