Spirala Colorata

Posts Tagged ‘caine

Unii ar spune că sunt a new comer în lumea mămicilor, ceea ce e adevărat având în vedere că Iris are doar trei luni, dar e și fals căci eu îl  pun la socoteală și pe fratele mai mare și blănos, labradorul nostru de șase ani, Jäger.

Îmi amintesc discuțiile cu o fostă colegă de birou, în urmă cu câțiva ani, ambele proaspete mămici, eu de cățel de o lună, ea de băiețel de un an. Analogiile făcute atunci au acum o însemnătate mult mai mare, căci mi-am dat seama ce antrenament bun am avut eu  pentru a o primi pe Iris.

O să vorbesc mai degrabă de experiențele dubioase, căci recompensele de flufoșenie și love pe care le primești de la pui, în general, sunt de la sine înțelese. Și atât sunt de intese, încât e greu să le exprimi în cuvinte,  🙂

Deci, cu ce m-am învățat din creșterea unui câine, util pentru creșterea unui copil?

  1. Caca. De câine? Whoa. În primele luni de câte patru-cinci ori pe zi, pe hol, mereu pe lângă aleză. Nu aveam voie să-l scot afară până nu-i făceam vaccinurile, așa că făcea săracul în casă. Apoi a crescut, făcea afară, dar eu tot cu punga. Caca de copil, în scutec (recunosc, și pe lângă, câteodată)? Parfum!
  2. Pipi. Deși ai crede că un câine nu poateface pipi pe stăpânul lui, al meu a făcut-o, o dată. Avea câteva luni, eu mă jucam cu un alt cățel. Așa că Jager a venit la piciorul meu să mă marcheze. Iris, deși e fată, are jet cu boltă când stă pe spate, așa că ea m-a marcat de mai multe ori deja.
  3. Salivă. Orice stăpân de câine este familiarizat cu balele de fericire lăsate pe haine, mâini, față, ș.a. Comparându-le vâscozitatea, cantitatea și mirosul, aș zice că balele de bebe sunt apă termală.
  4.  Crize de plâns și tantrumurile. Câinele meu e genul lătrător și insistent, așa că stau destul de bine cu nivelurile crescute de decibeli. Aici cred că am și antrenamentul (sau uzura) party-urilor și concertelor asistate de lângă boxe. Dacă aș fi avut și o pisică, poate că erau mai ușor de suportat urletele bebelușului de la colici. Bine că au trecut!
  5. Hrănit. Plimbat. Distrat. Îndeplinitul nevoilor altei ființe. Cu program regulat, și pe soare, și pe vînt, și pe ploaie, și pe ninsoare.
  6.  Îngrijirea de sănătate, controale, vaccine, tratare boli, suferința ta când suferă cel de care ai grijă. Aici aș mai adăuga și obișnuița cu vederea sângelui, puroiului, sau a altor fluide ale corpului.
  7. Planificarea ieșirilor în oraș și a vacanțelor. De când nu se mai fumează în spații închise e mai ușor să ieși cu copilul decât cu câinele. Animalul te învață să cauți mereu locuri de hang out outdoor și să te bucuri de natură, ceea ce nu poate fi decât benefic. Iar vacanțele sunt greu de plănuit și gestionat când ai câine, dar nu imposibil, ceea ce cred că e valabil și în cazul copiilor. Mai hardcore e când te duci și cu copiii, și cu câinele, but I’ve seen it done too.
  8. Anxietatea de separare. A lui și a ta. Ne e greu unii fără ceilalți când ne-am obișnuit împreună. Oameni, copii și căței. Când se va face Iris mai mare și o las acasă sper să fie happy că rămâne cu Jager, și nu singură.
  9. Distrugerea obiectelor personale. Câinii te învață că obiectele lăsate pe jos stau în calea fericirii noastre.
  10. Dezamăgirea că nu ai făcut totul perfect în creșterea și educarea ființei. ”Mi-ar  fi plăcut să fie mai așa, și mai nu știu cum. Aș fi putut face mai bine, dar totuși n-am făcut.” Cu asta e greu să e lupți. Și o faci toată viața. Dar, hei, nu toate luptele sunt ușoare!

Iată zece moduri în care a crește un labrador seamănă tare mult cu a crește un bebeluș cu nume de floare.

Se zice că, la un moment dat, copilul se descurcă singur în toate aspectele de mai sus.

Iar cățelul rămâne un veșnic copil ❤

Jager și Iris (în pântec).

Jäger și Iris (în pântec).

Iris la trei săptămâni.

Iris la trei săptămâni.

Jäger, 6 ani și Iris, 3 luni.

Jäger, 6 ani și Iris, 3 luni.

Advertisements

“Am început un experiment de 10 zile, neconsecutive: cu AUTOSTOPUL prin Bucureşti. A izvorât din evidenţa faptului că traficul urbei ne înnebuneşte pe toţi. Încerc să fiu cât mai mobilă, caut căi alternative de transport, având deja experienţă considerabilă  ca şofer, biciclist, călător cu mijloace de transport în comun şi pieton. Pentru nicio categorie nu avem condiţii propice de transport în capitală. Încerc să aflu dacă suntem pregătiţi să folosim ’carpooling-ul’ la fel ca în ţările europene pe care le admirăm cu toţii.  E un demers jurnalistic în sensul în care vreau să-mi testez supoziţiile şi să consemnez soluţiile concetăţenilor mei. Dar devine şi un experiment de psihologie socială, observând reacţiile celor din jur. Nu în ultimul rând, este o etapă dintr-un proiect pur personal de (auto)cercetare.”

****************************************************

Am trecut cu bine primele două zile de experiment, aşa că am hotărât să-mi îngreunez puţin situaţia. Am ieşit în weekend hotărâtă să-mi duc câinele în parc.  E mare şi am des probleme cu transportul lui. Chiar şi unii cunoscuti preferă să nu-l ia în maşină sau să nu-l primească în casă.

Am trecut cu încordare de câinii vagabonzi de pe străduţe, pentru care eşti o ţintă sigură dacă ai un căţel, oricât de inofensiv ar fi el. M-am oprit în intersecţie decisă să aştept 30 minute, după care să iau tramvaiul.

eu şi câinele călător

câinele autostopist era deja distrus de căldură

După scurta şedinţă foto, m-a străfulgerat gândul că sunt imprudentă dându-i unui trecător aparatul foto pentru a-mi face o poză. Mi-am îndreptat însă toată atenţia înspre misiunea mea de a-mi găsi transport.

Fiind duminică, erau ceva mai multe maşini cu pasageri pe bancheta din spate. Traficul destul de intens. Şoferii erau mai dispuşi să comunice cu mine prin semne dacă ne potrivim la drum sau nu. Iar oamenii de pe stradă îmi zâmbeau mai mult. Probabil datorită câinelui. Read the rest of this entry »