Spirala Colorata

Posts Tagged ‘Iris

Unii ar spune că sunt a new comer în lumea mămicilor, ceea ce e adevărat având în vedere că Iris are doar trei luni, dar e și fals căci eu îl  pun la socoteală și pe fratele mai mare și blănos, labradorul nostru de șase ani, Jäger.

Îmi amintesc discuțiile cu o fostă colegă de birou, în urmă cu câțiva ani, ambele proaspete mămici, eu de cățel de o lună, ea de băiețel de un an. Analogiile făcute atunci au acum o însemnătate mult mai mare, căci mi-am dat seama ce antrenament bun am avut eu  pentru a o primi pe Iris.

O să vorbesc mai degrabă de experiențele dubioase, căci recompensele de flufoșenie și love pe care le primești de la pui, în general, sunt de la sine înțelese. Și atât sunt de intese, încât e greu să le exprimi în cuvinte,  🙂

Deci, cu ce m-am învățat din creșterea unui câine, util pentru creșterea unui copil?

  1. Caca. De câine? Whoa. În primele luni de câte patru-cinci ori pe zi, pe hol, mereu pe lângă aleză. Nu aveam voie să-l scot afară până nu-i făceam vaccinurile, așa că făcea săracul în casă. Apoi a crescut, făcea afară, dar eu tot cu punga. Caca de copil, în scutec (recunosc, și pe lângă, câteodată)? Parfum!
  2. Pipi. Deși ai crede că un câine nu poateface pipi pe stăpânul lui, al meu a făcut-o, o dată. Avea câteva luni, eu mă jucam cu un alt cățel. Așa că Jager a venit la piciorul meu să mă marcheze. Iris, deși e fată, are jet cu boltă când stă pe spate, așa că ea m-a marcat de mai multe ori deja.
  3. Salivă. Orice stăpân de câine este familiarizat cu balele de fericire lăsate pe haine, mâini, față, ș.a. Comparându-le vâscozitatea, cantitatea și mirosul, aș zice că balele de bebe sunt apă termală.
  4.  Crize de plâns și tantrumurile. Câinele meu e genul lătrător și insistent, așa că stau destul de bine cu nivelurile crescute de decibeli. Aici cred că am și antrenamentul (sau uzura) party-urilor și concertelor asistate de lângă boxe. Dacă aș fi avut și o pisică, poate că erau mai ușor de suportat urletele bebelușului de la colici. Bine că au trecut!
  5. Hrănit. Plimbat. Distrat. Îndeplinitul nevoilor altei ființe. Cu program regulat, și pe soare, și pe vînt, și pe ploaie, și pe ninsoare.
  6.  Îngrijirea de sănătate, controale, vaccine, tratare boli, suferința ta când suferă cel de care ai grijă. Aici aș mai adăuga și obișnuița cu vederea sângelui, puroiului, sau a altor fluide ale corpului.
  7. Planificarea ieșirilor în oraș și a vacanțelor. De când nu se mai fumează în spații închise e mai ușor să ieși cu copilul decât cu câinele. Animalul te învață să cauți mereu locuri de hang out outdoor și să te bucuri de natură, ceea ce nu poate fi decât benefic. Iar vacanțele sunt greu de plănuit și gestionat când ai câine, dar nu imposibil, ceea ce cred că e valabil și în cazul copiilor. Mai hardcore e când te duci și cu copiii, și cu câinele, but I’ve seen it done too.
  8. Anxietatea de separare. A lui și a ta. Ne e greu unii fără ceilalți când ne-am obișnuit împreună. Oameni, copii și căței. Când se va face Iris mai mare și o las acasă sper să fie happy că rămâne cu Jager, și nu singură.
  9. Distrugerea obiectelor personale. Câinii te învață că obiectele lăsate pe jos stau în calea fericirii noastre.
  10. Dezamăgirea că nu ai făcut totul perfect în creșterea și educarea ființei. ”Mi-ar  fi plăcut să fie mai așa, și mai nu știu cum. Aș fi putut face mai bine, dar totuși n-am făcut.” Cu asta e greu să e lupți. Și o faci toată viața. Dar, hei, nu toate luptele sunt ușoare!

Iată zece moduri în care a crește un labrador seamănă tare mult cu a crește un bebeluș cu nume de floare.

Se zice că, la un moment dat, copilul se descurcă singur în toate aspectele de mai sus.

Iar cățelul rămâne un veșnic copil ❤

Jager și Iris (în pântec).

Jäger și Iris (în pântec).

Iris la trei săptămâni.

Iris la trei săptămâni.

Jäger, 6 ani și Iris, 3 luni.

Jäger, 6 ani și Iris, 3 luni.

Au trecut șase zile de când în viața mea a apărut Iris Anna, fetița pe care am purtat-o cu drag în pântece timp de 38 de săptămâni 🙂 Fericirea e maximă, dar gândurile și visele despre cum a decurs nașterea încă mă urmăresc așa că le împărtășesc cu voi.

Am avut o sarcină foarte ușoară, fără grețuri, fără dureri, fără modificări de stare psihică accentuate, fără oboseală, fără picioare umflate, fără anomalii sau probleme descoperite la analize și ecografii. În toată perioada asta am citit foarte mult și mi-am făcut planul de naștere: naturală, fără inducere, fără intervenții medicamentoase, în apă, deci fără anestezie epidurală, ora magică. Am ales o clinică recunoscută pentru promovarea nașterii cu blândețe, mi-am comunicat intențiile medicului și am stat relaxată, convinsă fiind că totul va decurge perfect în jurul datei de 24 februarie, termenul la care împlineam 40 de săptămâni.

Lunile au trecut repede și a venit ziua de duminică, 7 februarie, cu o stare generală apatică, dureri generalizate în corp. Pe la ora 18.00 au început contracțiile. Aveam descărcată o aplicație de monitorizare așa că știu exact cum a decurs travaliul meu. De la ora 18.00 la ora 03.00 am avut contracții din oră în oră, apoi la 45 de minute, la jumătate de oră, la 20 de minute. În intervalul ăsta mi-am făcut bagajul de maternitate, ultimele pregătiri prin casă, duș, epilare, unghiile, etc. Eram hotărâtă să mă duc la spital când contracțiile ajungeau la celebrul 511 (interval de cinci minute, durata de un minut, timp de o oră). Între 03.00 și 09.00 am avut contracții regulate la 10 minute. Între ele reușeam oarecum să adorm, dar erau destul de intense așa că m-au cam epuizat. La 9 jumate trebuia să ajungă în vizită la mine niște prietene din Serbia, așa că mă hotărâsem să mă duc la spital după ce le primeam pe ele. Nu am mai facut asta, căci după ce au ajuns fetele contracțiile mi s-au oprit. Am reușit să dorm până la 12.30. Era deja luni. Am sunat medicul care mi-a spus să merg totuși la spital dacă am avut 15 ore de contracții. Am făcut asta, mi s-a făcut un test non-stress (TNS), iar concluzia medicului care m-a primit a fost să merg acasă căci nu e încă momentul. După-amiază medicul meu m-a mai chemat o dată pentru a-mi face și un control intern. Concluzia: colul este rigid, foarte puțin scurtat, nicio dilatație, ce s-a întâmplat în noaptea precedentă a fost travaliu fals. Mi-a zis să iau NoSpa și un supozitor care vor opri durerile. Asta pentru că pe toată durata zilei am avut contracții cam la 45 min-1 oră- 1 oră jumate distanță, dureroase, dar suportabile. La ora 23.00 m-am băgat în pat happy că o să mă odihnesc bine. N-am apucat să adorm căci la 23.45 a venit o contracție destul de puternică. Apoi, încă șase, la distanță de 10 minute. La 01.00 sunam medicul care mi-a spus să mă duc la maternitate că mă preia medicul de gardă. Testul TNS a confirmat că aveam contracții la 5-7 minute, însă examenul clinic arăta un col la fel de rigid, necoborât, zero dilatație. Mi-au zis că în mod normal m-ar trimite acasă, dar având în vedere că am totuși contracții destul de intense mă vor interna cu speranța ca dilatația să se producă treptat. M-au asigurat oricum că până dimineață nu nasc, așa că au trimis-o și pe mama (însoțitorul meu) acasă

Mă durea destul de tare, contracțiile erau cam la 5 minute, deja mă gândeam că nu știu cum voi face față având în vedere că urma să se intensifice și să le suport vreo 7-8 ore. M-am încurajat, însă, spunându-mi că sigur în două-trei ore mă voi dilata măcar până la 5 încât să pot intra apoi în apă și să fie îmi fie mai bine. Am fost lăsată într-un salon de travaliu, pe mâna unei moașe  care mi-a zis să mă culc. Nu pricepea că acest lucru era imposibl având în vedere intensitatea și frecvența durerilor Nu a stat cu mine și nici nu a empatizat, tot repetându-mi pe măsură ce mă mai vizita că așa sunt normale durerile, că am eu rezistență scăzută la durere și că din cauză că nu am dormit noaptea precedentă mi se pare că e foate intens.

Singură în salon am aplicat tot ce învățasem în lunile de pregătire: meditație hypnobirth, respirație Lamaze, poziții pe minge, pe pat, lângă pat, concentrarea într-un punct pentru ignorarea durerii. La 04.30 a venit iar moașa, mi-a făcut un control intern, concluzia: dilatație maxim 2, nu are sens să o trezesc pe doctorița de gardă, pe a ta de acasă nici atât, nu putem face nici epidurala că altfel nu mai naști natural. Mai stăm până la 6, sperăm să te dilați, dacă nu, facem epidurală și, asta este, cezariană, mult succes! E clar că durerea îmi luase mințile căci eu am fost de acord cu ea. Nu am cerut atunci epidurala și cezariana. Mă gândeam: ai zis că naști natural, moașa zice că durerile mele sunt normale, acum asta este voi suporta chiar dacă e mult mai intens decât mi-am imaginat. Până la 6:00 când a venit doctorița de gardă am crezut că o să mor, dar nu m-am lăsat. Deja contracțiile erau de o intensitate neconcepută, la maxim un minut distanță, în care efectiv adormeam de epuizare. Când a ajuns doctorița și a văzut în ce hal sunt a decis să mă ducă în salon de naștere să mă pună la oxigen.  Tot îmi zicea e că nu respir corect și că atâta lucru am și eu de făcut ca să nu sufere copilul. Dilatația mea rămăsese la 2, dar au chemat anestezista să-mi facă epidurală, iar când au văzut rezultatul TNS-ului (măsoară ritmul cardiac al copilul și intensitatea contracțillor) au chemat de urgență medicul meu și pe mama. M-au anunțat că cel mai probabil trebuie să facem cezariană. Eu eram deja încleștată, pierdusem calciu, și tremuram incontrolabil din cauza frisoanelor. Abia am reușit să țin pixul în mână să semnez formularele că sunt de acord.

De aici totul a decurs pe repede înainte, toată lumea se agita febril în jurul meu (mă gândeam, iată, în sfârșit mă crede și pe mine cineva că nu mai pot și vor să  mă ajute), mi-au făcut epidurală și rahidiană, a intrat doctorița mea, m-a tăiat, au scos copilul. Am auzit ca prin vis ca a scâncit, neonatologul mi-a zis ca a primit scorul Apgar 10, iar apoi au adus-o lângă capul meu.

IMG_0689 (1)

Ora noastră magică au fost 3 minute obraz pe obraz.

După ce am ajuns în salon am aflat ce se întâmplase. Diagnosticul meu a fost de travaliu hiperchinetic, cu alte cuvinte, contracții la cea mai ridicată intensitate și cu pauze foarte scurte. Practic, în ultimele două ore, de la 5 la 7 eu am avut contracții similare expulziei într-o naștere normală. Iar înainte, contracții similare dilatației de 6-10 centimetri. Asta i-a provocat suferinta fetală acută copilului și de aceea a început lumea pe final să se mega agite. Pulsul lui Iris îi scăzuze de la 140 la 50, eram foarte aproape să o pierdem. Medicul meu mi-a spus că, din momentul în care a fost chemată, în 20 de minute a sărit din pat, s-a îmbrăcat, a condus până la maternitate, a ajuns în sala de operații, m-a deschis și a scos-o pe Iris.

 

 

Cred cu convingere că toate pregătirile mele: mers pe bicicletă, plimbări, yoga, exerciții Kegel, curs Lamaze, meditații hypnobirth m-au ajutat să suport acest travaliu de 36 de ore care pe final a fost infernal. Multe video-uri ajutătoare sunt pe canalul meu de youtube și chiar vă recomand să le vizionați, căci vă vor ajuta enorm la naștere, dacă alegeți una naturală.

Am învățat (din nou!) că planul de acasă nu se potrivește cu cel din târg și că nu ar trebui să mai fiu așa de vehementă în unele convingeri. Dacă nu m-aș fi fixat nebunește pe nașterea naturală cred că aș fi avut discernământul să cer cezariana mult mai devreme. Asta coroborată cu dorința universului care a complotat ca mama singură să nască singură: mi-a scos în cale o moașă care nu a empatizat cu mine și nu m-a ajutat cu nimic, deși clinica este recunoscută pentru personalul antrenat să sprijine gravidele în travaliu, care a făcut ca întâmplarea să aibă loc noaptea, astfel că medicul meu nu era prin spital, iar eu mi-am lăsat însoțitorul să plece acasă, șamd.

Cert e că am luat repede aminte la aceste învățăminte și am aplicat la aventura umătoare: alăptarea. Dar despre asta, în episodul umător 🙂 Între timp sunt atât de fericită și recunoscătoare că simt o dragostea puternică care mă indundă și îmi dă forță pentru orice.

Pupici de mămică obosită și bebelușă drăguță!

IMG_0702

Iris în prima ei zi de viață.